Iti daruiesc "O viata", cartea mea!

Intr-o zi vei afla de ce tac cand imi vorbesti. Vei afla de ce ma uit la tine cu ochi mari si fara sa clipesc. Intr-un oarecare timp iti vei da seama ca nu pot respira atunci cand ma privesti. Candva vei stii de ce-am ramas. Vei afla care au fost motivele pentru toate noptile pe care le-am stat treaza, citind sau scriind. Intr-o zi vei afla de ce ma uit la stele atunci cand tu conduci. Vei afla de ce plang atunci cand pleci sau cand ramai. Cand vei afla toate acestea ma vei elibera. Acum, cand te cunosc pana la ultima incheietura, acum, cand am incredere deplina in tine, acum iti pot citi prefata cartii sufletului meu. Citind, as vrea sa-ti spun ca, la inceput nu am vrut nici o clipa sa raman. Eram atat de diferiti! Cand iti spuneam ca obisnuiesc sa raman in casa sa citesc mai tot timpul radeai. Iti spuneam ca, cel mai mult imi place sa scriu si sa plec undeva unde pot mirosi iarba proaspata, dar tu nu m-ai privit in ochi. Ai crezut ca m-ai citit din a doua clipire a cunoasterii. Acum ne regasim intinsi in acelasi pat, uitandu-ne la tavanul inalt si vorbind despre neanturi doar pentru a incerca sa marim distanta dintre pat si tavan, pentru ca data viitoare cand ne holbam la el sa putem ramane impietruiti mai mult timp, poate toata viata. Iti citesc ca azi-noapte m-am regasit in bratele tale pentru cateva clipe, atat cat sa te convingi ca patul are aceeasi dimensiune si ca in nici un caz nu-ti trec partea ta atat de rigida si instabila de pat. Iti spun, ca sa stii ca, in carte scrie c-am inceput sa ies din casa pentru ca am epuizat toate cartile interesante si nu mai am nici un pic de inspiratie la scris, iar adevarul este ca inspiratia ma cuprinde doar atunci cand renunt la ceva. Aici mai scrie ca ziua mea de nastere a fost timp de 24 de ore, ore care anul acesta au fost cele mai nenorocite: 6 ore am sperat, 6 ore te-am asteptat, 6 ore am plans, iar in ultimele 6 ore din nou am sperat, iar la sfarsitul acestor ore, din care, fiecare secunda mi-a presarat sare pe rana vie, fiecare minut m-a aruncat din colt in colt al casei si m-a calcat in picioare si fiecare ora a incercat sa ma resusciteze, nereusind din toate gandurile si lacrimile varsate, am ramas cu un cadou nemarginit, aidoma unui infinit: speranta. Vreau sa-ti mai spun, din ce citesc, ca, in fiecare dimineata cand rasare soarele, pentru mine ia nastere o noua viata, dar frumusetea lucrurilor, durerea clipelor, suferinta intamplarilor, dragostea sufletului si mirosul de roua, raman aceleasi necontenit, oricat as incerca sa schimb sau sa inlocuiesc unele dintre aceste lucruri. Sper ca nu consideri ca aceasta carte iti va umezi ochii tai atat de pretentiosi la vedere, caci as dori sa te previn ca s-ar putea sa ti se umezeasca ochii de ras, asa cum s-a-ntamplat de la-nceput. Totusi, iti spun ca exista si posibilitatea, ca atunci cand citesti din carte, sa inceapa mainile a-ti tremura putin cate putin, stomacul va incepe sa te doara arzator, muschii sa ti se incordeze si tendoanele sa te usture de neliniste, s-ar putea ca sa vrei sa bei un pahar de apa si sa nu te mai poti misca, sa ramai pur si simplu impietrit, vei vrea sa faci o pauza pentru a trage aer in piept, dar vei afla durerea fiecarui fir de aer ce ti se va strecura in plamani. Crezi ca exista posibilitatea ca tu sa incepi sa citesti aceasta carte, iar dupa un anume timp sa renunti pentru a citi o alta carte? Te las pe tine sa descoperi, iar apoi mi-as dori, ca anul urmator de ziua mea sa mi-o povestesti si nu uitandune-n tavan, ci privindu-ma-n ochi. Crezi ca ai putea face asta cu ochii in pamant, macar? Aceasta carte iti este dedicata tie, idealule. P.S.: Am deschis cartea la ultima pagina a celui din urma capitol, iar ultimul paragraf era: "La aceasta ultima suflare as fi vrut sa fim impreuna, inainte ca eu sa ma grabesc sa fug!"

Acum sunt numai eu!

Astazi este o zi in care imi amintesc. Atat! As spune STOP! Si apoi as incepe cu primul pas. Ce timp.. Cat timp risipit de furtunile clipelor telurice:

E primavara, este luna mai. Au inflorit cei doi ciresi din spatele casei. Ma asteapta un leagan - mi l-a facut bunicul dintr-o franghie si o bucata de scandura si la agatat de o creanga a unuia dintre ciresi, ca atunci cand ma legan sa-i pot mirosi florile toata ziua, toata viata...

S-a facut dimineata. Toata noaptea a plouat. Aici, cineva coseste iarba proaspata, care este inca uda. Stiu ca este fratele meu, atat mai tin minte. Ce dimineata calduroasa. Cred ca as putea sa insir cateva sute de mirosuri ale ierbii, toata viata..

Este luna august si este atat de cald afara. Sunt un copil care isi doreste sa fie un ‘om mare’ si chiar daca nu imi dau seama ce inseamna acest lucru, totusi imi doresc in continuare. Vine cineva. Miroase a ceva ce imi place atat de mult, miroase a banane. Cunosc atat de bine acest miros, toata viata... A venit mama.

Ce vara minunata si calduroasa. Am intins o patura langa rau, la umbra podului si stau alaturi de o prietena. Radem si vorbim. A inceput sa ploua cu soare. Ne adapostim mai bine sa nu ne ude. Printre trasnete si picuri de ploaie se aude o voce strigand, toata viata... Este bunica.

Se apropie toamna si acum, cand nu mai este aproape nici un miros, ma duc repede la nucul din spatele casei. A mai crescut, dar am mai crescut si eu, iar drumul este lung, inapoi spre scoala. Iau doua nuci in mana, mi le lipesc de palme si strang cu putere sa-mi ramana mirosul lor pe piele, sa le pot mirosi pana la Bucuresti, toata viata...

Nu-mi place aici in orasul acesta atat de mare. Astept cu nerabdare toate vacantele sa ma pot reintoarce acasa. Aproape in fiecare zi ii scriu scrisori prietenei mele de acolo. Ea este in alt oras la scoala. Nu putem decat sa ne facem planuri despre vacante si despre viitorul nostru ca prietene.

A venit iarna. Am ajuns din nou acasa. Miroase a portocale inca de la poarta. Ma intampina matusa si verisorul. Imi amintesc ca era si fratele meu aici, dar nu sunt sigura. Eu plec sa-mi revad prietena sa mergem la sanius. I-am adus un cadou, iar ea la fel, sa o tin minte mereu, toata viata...

E mai, se apropie ziua mea de nastere, dar mama mi-a spus ca a murit bunicul. Maine mergem acasa. Am ajuns. Ma duc repede la leagan, dar nu mai este, s-a rupt. Acum stiu ca nu voi mai avea alt leagan. Nici ciresii nu au inflorit. Zambesc si intru in casa. E o zi trista, sa o tin minte, toata viata...

Acum am crescut, iar in tot acest timp nu m-am mai dus cu acelasi drag acasa. Au trecut veri si ierni pe langa mine fara sa le simt. Primaverile n-au mai fost atat de calduroase. Cei doi ciresi s-au uscat in timp, iar nucul nu mai este. Prietena mea nu mai vine in vacante, nu mi-a mai scris. Matusa a plecat sa munceasca. Eu ma mai duc din cand in cand, dar nu vreau sa-mi amintesc lucrurile in acest fel, niciodata...

Azi imi amintesc. Am fost in vizita, acasa, vara trecuta. Era cald, dar nu mai eram copil. Mi s-a parut totul la fel ca atunci chiar si fara ciresi si nuc. Ma astepta bunica. Am iesit in fata portii sa vad iarba verde si mi-am vazut prietena. Am vorbit o clipa, apoi am plecat amandoua.

Daca ma intrebati vreodata ce conteaza mai mult pentru mine, am sa va raspund intotdeauna: soarele cand rasare, lalelele negre, mirosul ierbii dupa ploaie, marea si ciresele. Apoi sa nu ma mai intrebati nimic, iar daca mai aveti totusi o intrebare, atunci aceasta sa v-o adresati voua, si sa sune cam asa: “De ce din toti oamenii din jurul meu, am ales tocmai aceste lucruri sa conteze pentru mine!?”

N-ai cum sa uiti...

Azi nu esti si cred ca nici maine nu vei fi, la fel cum nu ai fost nici ieri. Spune-mi secunda aceea nenorocita sau clipa, spune-mi in care zi si timp am gresit? Unde? Spune-mi sa plec! Razbuna-te si apoi ma poti calca in picioare! Sa ma arunci! De ce nu vezi cat te iubesc?

Serendipity - Maktub

Ne-am regasit din intamplare si mi-ai spus sa raman. Am fost distrata tot timpul. Am crezut ca, ramanand va fi o gluma si ca nu vom face altceva decat sa radem. Am ras, intr-adevar... Cate zile pline de tine au fost. Si nu numai zilele, caci m-am umplut si eu de tine!

Peste doua zile imi va lipsi mirosul de cafea care ma trezea dimineata. Imi va lipsi numele meu de pe buzele tale cand ma sarutai si imi spuneai sa ma trezesc. Voi simti mereu gustul fructelor pe care le faceam, dimineata, aproape cu ochii inchisi si somnorosi pentru tine. - mi-ai spus mereu ca sunt cele mai bune fructe...

Cum o sa fie fara tine? Gol! Si suflet si inima si ochi si trup si maini si timp si pat, totul gol, nu va mai fi nimic! A inceput sa ma consoleze adierea unui gand ca-mi va fi normal, asa cum a fost si pana sa-mi spui sa raman. Asa cum era cand visam cu ochii deschisi la un ideal, ideal pe care il caut de mult timp. Un ideal fomat din liniste, intelegere, dragoste, fericire, zambete si o cafea dimineata..

Au fost multe nopti pierdute in cuvintele pe care le spuneam din suflet, amandoi si atunci de cate ori am vrut sa spun "te iubesc"...

Imi va fi dor, insa tu probabil nu vei afla asta niciodata...

P.S. Mai tii minte cum m-ai indragostit de Istanbul ?

Remember Me !

Sunt lucruri in viata pe care le faci doar o singura data. Sunt momente si clipe care ti se petrec in viata, insa nu ai dori niciodata sa se mai petreaca. De multe ori, cele mai frumoase clipe, cele mai dragi, cele mai importante, ai dori sa nu se termine niciodata. La ce bun? La ce bun toate aceste momente frumoase atat de prefacute? De ce trebuie sa lucrezi in aceeasi incinta cu un coleg de munca care oricum este o concurenta? La ce bun sa stai cu persoane la masa, care maine nu te vor mai suna? De ce prieteni, daca nu iti sunt aproape la cele mai importante momente din viata ta? Si oricum, de ce prietenie cand stii ca oricum se va termina?
Nu am inteles niciodata de ce un prieten te invita in oras doar pentru a te intreba ce ti-ai mai cumparat, ce ai mai facut, cum a fost in momentul "x", daca oricum nu a fost langa tine. Nu o sa inteleg niciodata de ce atunci cand iti zambeste o persoana o face prima data din politete si dabea mai apoi din simpatie. Ma tot chinuiam sa inteleg persoanele de langa mine, pentru a le cunoaste mai bine, pentru a le ajuta, pentru a creea o relatie, indiferent de aceasta. Azi, toate aceste lucruri sunt in van. Nici macar nu ma mai ostenesc sa ma gandesc la oameni. - de ce? - simplu! - pentru ca exista riscul ca ei sa nu se gandeasca niciodata la tine.
Din iarna anului trecut ma tot uit la ultimele 3 minute dintr-un film, mereu aceeasi secventa, mereu acelasi sfarsit. Nu, nu ma uit din cauza ca as vrea sa schimb finalul filmului, ci pentru ca acel final este insusi un film. Parerile sunt impartite: unele persoane spun ca filmul se sfarseste tragic, unele persoane spun ca e un final subiectiv unde se pot intampla multe lucruri in continuare. Filmul s-a terminat, nu va mai avea vre-o continuare, nu va mai urma o parte a 2-a. Eu spun ca finalul filmului acesta este unul fericit din toate punctele de vedere. Nu am sa spun despre ce film este vorba, caci cu o vorba spusa mi se va scurge o picatura din viata, iar voi imi puteti afla slabiciunile.
Vara aceasta simt nevoia sa calatoresc, insa nu voi face nici o poza pe unde voi merge - nu vreau sa ma intorc niciodata intr-un loc in care am mai fost deja. Acum doua saptamani am intalnit o persoana destul de interesanta - o carte citita, insa niciodata inteleasa. Am avut o revelatie! Mi-am dat seama ca atunci cand astepti un telefon de la cineva, acel timp in care astepti il pierzi. Atunci cand ai cele mai mari asteptari, timpul in care stai si te gandesti il pierzi. Atunci cand astepti sa vina o persoana care nu mai vine, timpul in care astepti il pierzi. Si tot asa... Trenul, sta maxim o ora intr-o gara, apoi pleaca spre o indepartata destinatie. Se mai opreste din cand in cand in cate o gara mica, cateva minute, pentru a mai cobori din calatori, insa spre acea destinatie indepartata numai tu vei merge. La sfarsit te vei trezi singur in tren.

Aceste randuri se pot numi, desigur - a merge la coarda sensibila - si ce daca!

P.S. : Pe 20 Iunie 2010 am realizat cel mai ravnit vis al meu!

Un inceput...in continuare...

A inceput cu o comisie de aproximativ zece personalitati :

- o poezie, ceva "repede", dar spusa din suflet, un Ion Minulescu transpuns prin mine.

- un monolog agreabil care, desigur a contat.

- a fost si "fabula circului", drama, eram acolo... am vazut cum a murit !!!

- un dans, un zambet si toata sala era a mea...

- cantecul a fost cel mai lung, dar nu a fost deloc ca in "Alba ca zapada"...

Desigur, au fost si altele, insa faptul ca erai acolo, te vedeam, erai real - nu doar o imagine inchipuita, m-a facut sa-mi tremure buzele, sa nu-mi mai pot controla mainile. Am inchis de cateva ori ochii, insa erai tot acolo si ma priveai. Erai acolo pentru ca ma iubeai, nu doar pentru dorinta mea de a-ti vedea ochii atunci cand sunt ca tine. Vroiam sa ma vezi asa cum nu ma vazusei decat in flash-uri de imagini trecatoare, flash-uri blestemate, care, pe tine te-au mintit. Nu a fost asa. Nici nu trebuia sa fie, caci nu am vrut niciodata sa fiu cum ai vrut tu sa fiu. Am vrut sa fiu femeia cu ochii verzi care poate sa fie ca si tine - un actor pe scena vietii. Si toate cuvintele si sunetele au fost pentru tine si mi te inchipuiam pe tine in garsoniera aia nenorocita, jucand un rol pe care, desigur il joci in tot timpul vietii tale. O, stii atat de bine ca imi place sa ma joc cu cuvintele, imi place sa te vad zambind atunci cand eu iti vorbesc si cand te privesc! Ce? Ochii mei iti spun altceva decat iti spune gura? Normal, idealule. Cuvintele pe care le spun nu reprezinta decat o treime din ce ar spune ochii mei. Insa numai eu stiu ca acele cuvinte nespuse le-ai auzit de multe ori, aruncate la intamplare, fara sens, fara sa crezi ca eu le-am spus cu adevarat.

Au fost multe clipe cand ne-am jucat unul cu altul, imi placea la nebunie sa ma joc cu tine. Te-am si sarutat de cateva ori, saruturi furate, cateodata nici nu observai pentru ca erai atat de absorbit de ochii mei... Si cand ma gandesc la cearceafurile mototolite, la paharele goale de vin, la cuvintele ce le auzeam ca prin vis, erau cuvinte reale - spuse de tine.

Acum sunt ca tine. Joc in teatre blestemate. Joc roluri pe care nu am crezut niciodata ca le voi juca si in viata reala. Vad prin ochii tai scena si publicul, numai ca atunci cand ma uit la public, prin ochii tai, ma vad, iar prin ochii mei, nu te vad. Nu esti acolo sa ma privesti, sa imi zambesti si sa aplauzi. Nu esti acolo sa imi dai putere si speranta in continuare. Si nu mai esti nici in camera aceea goala cu tavan inalt si cu un singur pat pe mijloc, sa arunci hainele, sa plangi si sa tragi suspinand dintr-o tigara...

Toate intr-un singur an!

A fost un an plin. Toate lucrurile s-au intamplat in balans - cele triste si rele le-am trecut zambind, iar cele frumoase si bune, plangand. :)
Intr-un an atat de 'scurt' am pierdut lucruri materiale ca sa pot castiga fericirea sufleteasca! Anul 20 m-a incercat din greu, dar mi-a oferit intelepciunea, speranta si credinta, pe care le pierdusem pe drum. Au fost momente in care am vrut sa spun oricarei persoane care trecea pe langa mine pe drum cat iubesc de mult, au fost momente in care am vrut sa plec atat de departe sa uit totul, momente in care am crezut ca "mai bine nu se poate", momente in care aveam impresia ca nu voi mai putea sa ma ridic de jos.
A inceput cu un ideal, iar idealul s-a transformat in ce este mai frumos la anii 20 : dragoste de adolescent - o dragoste pura si nevinovata. Au fost niste clipe...defapt acestea vor fii unele dintre clipele pe care nu le voi uita niciodata! Dupa aceste clipe deosebite, s-a intamplat inevitabilul : am picat examenul la "teatrologie" (zicea cineva). De aici totul a devenit o ceata si un stres continuu in cursul anului. M-am inscris la o facultate ok (ma gandesc acum), insa cu greu m-am convins sa dau cu semnatura pe foaia de inscriere, avand in vedere ceea ce imi doresc. Am cunoscut o gramada de persoane minunate, nu am pierdut nimic. Apoi a fost vestea cu bunica (mama mea), caci m-a crescut. Apoi a fost vestea infioratoare despre starea sanatatii mele, pe care a trebuit sa o suport singura, fara ca familia sa stie (nu am vrut sa-i impacientez). A urmat o perioada mai grea in familie. Dupa acestea a fost un zambet, caci am trecut sesiunea cu brio, caci "10"-le nu se compara cu nici o nota! :D Ea, prietena mea... dar au trecut 6 luni fara sa mai stiu nimic de ea (am avut un deja-vu intens). Nu are rost sa le enumar, insa au fost un numar destul de 'simtitor' de esecuri - in continuare - care mi-au parlit un pic sufletul. Voi juca intr-o piesa de Shakespeare (vestea aceasta m-a bucurat enorm in acel moment). Dupa aceasta veste minunata a inceput sa ma manance pielea (nu glumesc si nu e de ras) caci mergand la dermato - vestea a fost ca sunt alergica la culoarea negru si nu numai - mi-am aflat toate alergiile posibile, insa la culoarea negru m-a afectat putin! Am continuat mai mult cu gandul decat cu faptele, dar cu privirea in pamant (probabil nu am vazut ce a trecut pe langa mine) - deseori oamenii fac gresala asta, dar si eu am facut-o! Inca o sesiune de lucruri neasteptate si urate a urmat (fara a mai da detlii). Ultima, dar si cea mai recenta a fost boala lui Edo - merg de 2-3 ori pe zi cu el la perfuzie (ce poate fi mai urat si ingrijorator?) - Babesiosa.
Azi : 6 mai - BlackJack - zambesc la vederea razelor de soare, dar si pentru ca Edo e mai bine, iar prietenul-amicul meu este langa mine (cel care a demonstrat ca poate fi prieten). O dimineata frumoasa si plina de speranta!

Restul conteaza mai putin! :)